PJ Harvey, în întregime Polly Jean Harvey, (născută la 9 octombrie 1969, Corscombe, lângă Yeovil, Anglia), cântăreață, compozitoare și chitaristă britanică ale cărei înregistrări și concerte de o intensitate fanatică au stabilit noi standarde pentru femeile din rock.
Harvey, născută din părinți contraculturali în Anglia rurală, pare să fi crescut cu sentimentul că rockul este pur și simplu o altă forță elementară din peisaj. „Sheela-na-gig”, de exemplu, un single de pe primul ei album, Dry (1992), a luat ca imagine centrală sculpturile feminine exhibiționiste cu organele genitale întredeschise care se găsesc în toată Irlanda și Regatul Unit, ale căror origini sunt subiect de dezbatere. Cântecul, la fel ca multe altele ale lui Harvey, tratează sexualitatea feminină ca pe o forță devastatoare și bântuită, dar, în loc să joace rolul victimei, ea își întruchipează teatral obsesiile, le echivalează cu amenințarea seducătoare a rock-ului și a blues-ului și se construiește pe sine ca pe un arhetip. În alte mâini – de exemplu, cele ale rockerului postpunk Nick Cave, una dintre influențele ei majore – astfel de mișcări ar risca să devină absurde. Dar Harvey își controlează autoprezentarea cu o grijă extraordinară: o figură scheletică, cu buze viu înroșite și un zâmbet enigmatic, ea folosește o dicție lustruită chiar dacă narațiunea o duce de la murmur tachinant la țipăt gâtuit.
Început, numele PJ Harvey nu se referea doar la Harvey, ci și la trio-ul pe care l-a format cu basistul Stephen Vaughan (n. 22 iunie 1962, Wolverhampton) și bateristul Robert Ellis (n. 13 februarie 1962, Bristol). Sub supervizarea inginerului Steve Albini (a cărui reputație de extremist sonic se baza pe propriile sale trupe, Big Black și Shellac, și pe producția sa pentru grupuri precum Pixies și Nirvana), au înregistrat cel mai provocator album al lui Harvey, Rid of Me (1993); o versiune mai blândă a unora dintre aceleași materiale, 4-Track Demos, a apărut mai târziu în același an. În urma turneului de susținere a acestor lansări, Ellis și Vaughan au părăsit PJ Harvey, care a devenit pseudonimul lui Harvey ca artist solo. To Bring You My Love (1995) a prezentat o trupă extinsă și aranjamente mai accesibile. Când Harvey a pornit în turneu cu acest material, a lăsat deoparte chitara sa robustă pentru o prezentare mai teatrală și a fost primită cu genul de aprecieri de cult pe care Bruce Springsteen le generase cu două decenii mai devreme. Cu toate acestea, Harvey nu a reușit să profite de acest entuziasm. Pe Dance Hall at Louse Point (1996), o colaborare cu John Parish, care fusese colegul ei de trupă în Automatic Dlamini când erau adolescenți, ea a renunțat la controlul asupra muzicii, care, mult mai mult decât versurile sale, s-a dovedit a fi principalul ei punct forte.
Următorul album al lui PJ Harvey, Is This Desire? (1998), a fost în mod deliberat subjugat, un exercițiu de cântec artistic. În 2000, însă, Harvey a apărut cu Stories from the City, Stories from the Sea, o întoarcere la rockul imnic cu aspirații pop și o întorsătură improbabilă: pentru prima dată, Polly Jean Harvey cânta despre dragoste și sex cu satisfacție din toată inima. Acest album i-a adus primul Mercury Prize acordat vreodată unei femei. Au urmat mai multe colaborări cu alți artiști – în special cu formația hard rock Queens of the Stone Age, la al cărei proiect secundar Desert Session, Vol. 9-10 (2003) a fost o prezență importantă. În 2004, Harvey a lansat albumul autoprodus Uh Huh Her, la care a cântat la toate instrumentele, cu excepția percuției, și și-a continuat discursul unic despre dragoste, care, după toate indiciile, a luat din nou o întorsătură nefastă pentru ea. În 2006, prestațiile radiofonice live ale lui Harvey pentru renumitul disc-jockey și creator de gusturi alternative John Peel au fost lansate sub titlul The Peel Sessions, 1991-2004. Albumul din 2007 al lui Harvey, White Chalk, a fost o întoarcere la cântecul artistic: a fost cântat aproape în întregime în falset și acompaniat de pian (un instrument pe care Harvey abia îl cunoștea) mai degrabă decât de chitară. Rareori un rocker atât de capabil să se lase dus a fost și atât de hotărât să se rețină.
Harvey a urmat White Chalk cu o altă colaborare cu Parish – amplul A Woman a Man Walked By (2009). De la mârâitul confruntațional al piesei care dă titlul albumului până la versurile vorbite cu blândețe din „Cracks in the Canvas”, Harvey a demonstrat încă o dată că vocea ei este un instrument capabil să transmită o gamă emoțională dramatică. Ulterior, a apărut cu „Let England Shake” (2011), un album cu influențe folk care face aluzie la bătăliile din Primul Război Mondial ca parte a unui portret complex al relației sale cu patria sa. În 2011, Let England Shake i-a adus lui Harvey cel de-al doilea Mercury Prize, devenind astfel prima laureată de două ori a acestui premiu. Ea s-a concentrat asupra a ceea ce considera a fi nedreptățile făcute de americani în The Hope Six Demolition Project (2016), pe care l-a cercetat făcând un turneu în Kosovo, Afganistan și în părți din Washington, D.C.; albumul a fost înregistrat în public, în spatele unui geam unidirecțional, ca parte a unei instalații artistice. Regizorul de teatru belgian Ivo van Hove l-a ales ulterior pe Harvey pentru a crea muzica pentru adaptarea pe scena londoneză din 2019 a filmului clasic All About Eve, iar albumul de coloană sonoră, în mare parte instrumental, a apărut tot în acel an. În 2013, Harvey a fost numit membru al Ordinului Imperiului Britanic (MBE).
.