Școala de Medicină a Universității Johns HopkinsModificare
Când a fost înființată în 1876, JHU a fost prima instituție de învățământ superior din Statele Unite ale Americii pentru a pune accentul pe învățământul postuniversitar. Sub conducerea decanului Daniel Coit Gilman, oportunitatea de a absolvi și de a practica într-un mediu axat pe cercetare a dus la noi abordări de predare, ca principiile de „auto-educație” și „învățare prin acțiune” a luat studenții din sălile de curs și în laboratoare și departamente.
JHUSofM numără mai multe premiere printre realizările sale timpurii: a fost prima școală medicală majoră din Statele Unite ale Americii care a admis femei; primul care a folosit mănuși de latex pentru chirurgie; primul care a dezvoltat dializa renală și resuscitarea cardio-pulmonară. Mai aproape de zilele noastre, două studii avansate au fost efectuate la JHU: descoperirea restricției enzimatice, care a dat naștere industriei ingineriei genetice; și descoperirea narcoticelor naturale ale creierului, care a sporit interesul pentru neurotransmițători și funcțiile lor.
Alte realizări includ identificarea a trei tipuri de virus al poliomielitei și prima operație a „bebelușului albastru”, care a deschis ușa chirurgiei cardiace moderne. JHUSofM a fost, de asemenea, locul de naștere al multor specialități medicale, inclusiv neurochirurgie, urologie, endocrinologie și pediatrie.
Un model al genului săuEdit
„Să sperăm că înainte ca ultimele nisipuri să se fi scurs de sub picioarele anilor secolului al XIX-lea va fi devenit un model al genului său și că la centenarul aniversării sale va fi un spital care se va compara în continuare favorabil, nu numai ca structură și amenajare, dar și ca rezultate obținute, cu orice altă instituție de același caracter în exercițiu.”
(John Shaw Billings discurs rostit la inaugurarea Spitalului Johns Hopkins (mai 1889))
Legatul Johns Hopkins a permis, la nivel practic, o serie de inovații în cadrul școlii de medicină nou-născute de la JHU; cu toate acestea, contribuția lui Johns Hopkins nu a fost doar financiară, deoarece a asigurat filosofia de bază a tuturor instituțiilor medicale de la JH. Crucială, în acest sens, a fost alegerea de a finanța atât un spital, cât și o facultate de medicină și de a unifica structura administrativă a acestora. Această insistență asupra excelenței intelectuale a fost urmărită de comitetul fondator al școlii de medicină, care a fost înființat în 1883, astfel încât admiterea la facultate să fie posibilă prin demonstrarea cunoștințelor lingvistice (franceză și germană) și a cunoștințelor de fizică, chimie, biologie, fiziologie și histologie. Subiectele cursurilor au fost menite să încurajeze cercetarea, iar studiul fiziologiei, anatomiei patologice, histologiei, farmacologiei și sănătății publice a fost aprofundat prin intermediul unor ateliere de lucru. Planul de învățământ era alcătuit dintr-un nou program care acorda atenție „științelor preclinice” și încuraja studenții să își încerce norocul în secțiile de spital. Propriul aranjament al lui Johns Hopkins ca spitalul să facă parte din JHUSofM s-a dovedit a fi o idee perspicace și a asigurat cooperarea între spital și școala medicală și, în consecință, între practica și studiul medicinei.
„Urma să fie creat un tip de școală medicală nou pentru această țară, în care profesorul și studentul deopotrivă trebuiau să fie în linia de luptă. Aceasta este lecția numărul unu a primului nostru sfert de secol, în funcție de care ne ridicăm sau ne prăbușim. Iar lecția numărul doi a fost demonstrarea faptului că studentul la medicină își are locul în spital, ca parte a mașinăriei acestuia, la fel de mult ca și în laboratorul de anatomie, și că, pentru a combina cu succes în educația sa practica cu știința, libertatea academică a universității trebuie să fie transplantată în spital.”
(William Osler „Privind înapoi: Comunicare de la Osler la cea de-a douăzeci și cincea aniversare a Spitalului Johns Hopkins, 1889-1914”)
Învățarea prin practică e Curriculum studiorumModifica
„O parte importantă a învățământului superior al timpurilor moderne este predarea modului de a spori cunoștințele; și cel mai bun mod de a preda acest lucru, ca și multe alte lucruri, este prin practică și determinându-i pe elevi să o facă.”
(John Shaw Billings în „The National Board of Health”, Plumber and Sanitary Engineer)
Firma „learning by doing” se asociază cu John Dewey și cu exponenții „educației progresiste”. Conform unei perspective pragmatice și progresiste, s-a încercat aducerea școlii în lumea reală: acest lucru presupunea ca studentul să nu primească pur și simplu cunoștințe în mod pasiv, iar educația părea a fi soluția cea mai potrivită pentru problemele sociale ale revoluției industriale.
Primii doi ani la JHUSofM, de fapt, au fost dedicați studiului științelor de laborator: anatomie, fiziologie și chimie fiziologică în primul an; anatomie, farmacologie, patologie și bacteriologie în al doilea an. Curriculumul inovator a introdus studenții în medicina clinică spre sfârșitul celui de-al doilea an, iar în ultimii doi ani dispensarul și saloanele au primit aceeași importanță ca și laboratoarele din primul și al doilea an. Studenții din anii al treilea și al patrulea au participat, de asemenea, la laboratoarele clinice, în care au fost învățați cum să aplice microscopia și chimia la diagnosticarea și studiul clinic al bolii.
Cel mai mare eveniment de predare în grup a avut loc sâmbătă dimineața în Amfiteatru, unde au fost adunați toți studenții din anii al treilea și al patrulea, tot personalul rezident, medicii din spitale și medicii din oraș; personalul clinic a fost rugat să informeze pe scurt audiența, din memorie, cu privire la punctele focale din istoricul pacienților. Tehnica pedagogică era simplă, dar importantă: studentul trebuia să cunoască toate aspectele bolii pacientului pentru a putea oferi medicului un rezumat scurt și bine organizat, astfel încât să poată fi identificat diagnosticul și tratamentul corect.
În 1921 a fost inaugurat Comitetul pentru Curriculum, avându-l în frunte pe John Howland, directorul secției de pediatrie.
„În laborator, studentul învață importanța fundamentală a observației și a experimentului precis, aici descoperă că numai acea cunoaștere este vie și rămâne la el, care provine din contactul direct cu obiectul de studiu, și nu din ce i se spune despre el, din ce citește despre el sau doar din ce gândește despre el, și aici se familiarizează cu metodele și instrumentele esențiale pentru diagnostic și, prin urmare, pentru tratamentul inteligent al bolii.”
(William Henry Welch în „The Material Needs of Medical Education”)
Cerebre scăpate de la JHUSofM
Exportul de femei și bărbați apți să facă cercetare a fost vârful de lance al noii JHUSofM. În loc să își păstreze proprii absolvenți, John Shaw Billings și colegii săi au urmărit să exporte inovațiile dezvoltate la JHU către alte școli medicale din țară. Acest lucru a dus, în timp, la pierderea unicității lui JHUSofM. Această atitudine de deschidere se compară, în special, cu provincialismul academic al Americii din trecut: profesorii erau selectați din cadrul aceleiași universități și era dificil sau neobișnuit să se obțină profesori din alte comunități.
Diviziunile de cardiologie pediatrică și endocrinologie pediatrică ilustrează procesul de export de medici cu înaltă specializare de la JHUSofM. Edwards A. Park, directorul secției de pediatrie, a însărcinat-o pe Helen Taussig, în vârstă de 29 de ani, să se ocupe de noua clinică pediatrică în 1930, instruind-o să studieze fiecare pacient cu ajutorul noului aparat clinic, fluoroscopul; rezultatul studiilor sale a dus la „operația bebelușului albastru”, efectuată pentru prima dată în 1944.
JHUSofM și „comunitatea „Modificare
Scrisoarea de instrucțiuni a lui Johns Hopkins către administratori în 1873 a stipulat că spitalul și școala medicală care îi poartă numele oferă servicii pentru comunitate. Prin „comunitate”, Johns Hopkins nu se referea doar la locuitorii spitalului, ci și la cei din orașul Baltimore și din statul Maryland. În special, Clinica de diagnosticare propusă de Winford Smitt în 1921 a fost primul program conceput special în beneficiul comunității, oferind îngrijiri la costuri reduse și punând la dispoziția medicilor locali instrumente de diagnosticare și terapii moderne. Din 1889, spitalul plătise integral costul îngrijirii celor mai săraci pacienți, dar, pe măsură ce orașul creștea, costul a devenit excesiv, iar în 1947, Departamentul de Sănătate al orașului Baltimore a creat un nou program de îngrijire medicală, pe care l-a transferat către JHUSofM.
În 1964, JHU a ajutat la înființarea și organizarea Planului Medical Columbia, care a început să funcționeze în 1969 și, în timp, a format o nouă entitate, Columbia Hospital and Clinic Foundation.
Până în 1969, JH și comunitatea neagră din zonă au ajuns în cele din urmă la un acord cu privire la formarea unei organizații de menținere a sănătății și a unui centru de sănătate. Comunitatea era nemulțumită de spitalul clinic existent (tratamentul, așteptările lungi, bariera de culoare) și, în urma protestelor din 1968, liderii comunității au cerut servicii medicale mai bune. Pe de o parte, planul ar oferi un sistem de asistență medicală mai adaptat nevoilor orașului, așa cum era responsabilitatea tradițională a instituțiilor medicale JH; pe de altă parte, ar dezvolta un model realist de asistență medicală în oraș, în care ar putea fi instruiți medici și alt personal medical.
Femeile de la JHUSofMM Edit
Cu spitalul finalizat, JHUSofM a trebuit să mai aștepte încă patru ani pentru a-și deschide porțile: falimentul Căii Ferate Baltimore și Ohio, a cărei proprietate reprezenta jumătate din donațiile lui Johns Hopkins, a scăzut banii disponibili pentru universitate. Cu toate acestea, a fost o donație substanțială din partea Comitetului Fondului pentru femei, condus de M. Carey Thomas și Mary Garrett, care a permis deschiderea școlii medicale în 1893. Această donație a fost însoțită de alte condiții contractuale importante: femeile urmau să fie admise în aceleași condiții ca și bărbații, iar toți studenții la medicină trebuiau să aibă o diplomă de licență și să cunoască limbile franceză și germană.
Precondițiile fuseseră stabilite de Welch cu câțiva ani înainte de deschiderea Școlii de Medicină într-un document pentru Gilman și alți administratori. Cu toate acestea, ele au fost preluate de Comitetul Fondului pentru Femei ca o garanție pentru ca femeile bine educate să evite o viitoare excludere din școală.
Din anii 1860, diverse grupuri de femei au încercat să obțină admiterea fetelor la școlile de medicină, dar JHUSofM a fost primul care a acceptat un astfel de aranjament; acesta este unul dintre motivele pentru care decizia de a accepta finanțarea și clauzele sale asociate a stârnit dezbateri aprinse, în care aversiunea față de admiterea femeilor a reflectat tenorul vremurilor.
În primul an trei femei au frecventat JHUSofM: Mabel S. Glover, Cornelia O. Church și Mary S. Packard. Până în 1900, paisprezece din cei patruzeci și trei de absolvenți ai JHUSofM au fost femei, iar o creștere a numărului de înscrieri a avut loc după cel de-al doilea război mondial: în condițiile unui deficit de personal medical, fetele au fost binevenite la Facultatea de Medicină a Universității Johns Hopkins. De atunci, procentul a continuat să crească, urmând practic tendința națională: Welch a scris că coeducarea a fost unul dintre succesele facultății. Femeile de la JHUSofM nu au fost bine reprezentate până în anii 1980, când a fost formată Asociația Femeilor Absolvente de Medicină.
.